Asta e despre nimic, pentru ca nu mai e nimic de facut si e prea tarziu sa spun ceva. Ieri era la fel de tarziu. Acum, ca totul merge bine, vad mai clar ca niciodata cat de gresit este. Acum, cand sunt libera, simt legaturile mai stranse decat oricand; cand cumplitul prezent e disimulat intr-o fericire modesta. Nu ma mai regasesc in partea aceasta a povestii mele. E prea tarziu sa evadez pentru ca nu mai am nici o optiune, am orbit caci m-am uitat prea mult la Soare. Acum exist doar ca o umbra a ceea ce eram dar totusi nu regret ce am devenit, nu pot inceta sa privesc Soarele desi nu il mai vad. Nu m-am schimbat doar eu, ci mai mult El, s-a asezat iarna peste lumea magica iar Ea e mai stralucitoare decat Soarele meu de Aprilie, e atat de stralucitoare ca a reusit sa-L orbeasca. Dar nu e meritul ei, nu a facut decat sa reflecte prin zapada lumina Lui. El nu stie asta, deci Schhh! Mai bine sa traiasca o naratiune stralucita decat sa intre in lumea dura si mosntruoasa. Focul nestavilit al pasiunii lor nu face decat sa ma inghete, din pacate. Stiu ca e mai bine asa, dar toata amaraciunea ce imi tulbura fiinta imi sfasie caracterul si puterea de a-mi controlo firea.
 Poate ca am fost inzestrata cu un suflet de carpa, sau poate e doar existenta unei farame de speranta, un lucru e sigur, faptura asta nu a fost facuta sa infrunte realitatea cea sordida.