In timp ce priveam oamenii ce se miscau in graba ca niste furnicute pe trotoar, meditam asupra faptului ca voi ajunge prea devreme in treaba mea. Pentru ca urasc sa ajung prea devreme m-am hotarat sa mai stau vreo doua statii in tramvai si sa cobor in Copou, sa mai privesc lumea, sa ies din mine si sa devin una cu ceilalti, in fericirea lor, ca doar era Valentine`s Day. Zis si facut. Cand am coborat, amortita de starea profunda de meditatie care ma cuprinde ori de cate ori merg cu tramvaiul, m-a lovit un val rece de aer uscat si parul mi se umfla spulberat de aratam ca o gaina la decapitat. Mi-a placut intotdeauna sa simt atingerea vantului, chiar si atunci  cand e rece... chiar aveam nevoie de asa ceva.
    Am intrat in parc si am inceput sa ma plimb ... peste tot cupluri, baloane roz, cadouri... dar oamenii nu parea fericiti ... sau poate ca eu nu mai stiu sa recunosc fericirea. Am vazut si o nunta in parc: mirii, doi fotografi si inca doua cupluri; nici ei prea fericiti desi ar trebui sa fie o zi frumoasa.
    In final, de ce sarbatorim ceva ce nu intelegem? De ce imitam doar aparentele si nu vedem esentialul? De ce lipseste sentimentul ?